De ce are nevoie un bebelus

Legatura emotionala care se instaleaza in mod natural si instinctiv imediat dupa nastere intre mama si nou-nascut se numeste in literatura de specialitate bonding, termen propus de medicii pediatri Klaus si Kennell in 1972. Raspunsul copilului la afectiunea parintilor este cunoscut sub numele de atasament, de acesta depinzand intreaga dezvoltare de mai tarziu a copilului.
Se considera ca primele zile dupa nastere constituie perioada optima pentru realizarea interactiunii mama-copil, mama fiind in mod unic deschisa pentru a raspunde emotional bebelusului sau si pentru a incepe noua relatie. S-a vorbit chiar de o anumita perioada senzitiva a mamei care este plasata in primele saptamani dupa nastere, timp in care adaptarea mutuala intre mama si copil are loc foarte rapid. Cheia unei interactiuni optime este ca mama sa priveasca in interiorul sau pentru a descoperi si a folosi propriile resurse cu care este inzestrata in mod natural. În acest sens este esentiala capacitatea mamei de a fi in contact cu trarile si cu corpul sau, ea putand sa raspunda astfel creativ si spontan nevoilor bebelusului sau.
S-a observat ca bondingul este favorizat de contactul direct, piele pe piele intre mama si bebelus si de privitul indelungat al acestuia. Spatiul interior al copilului alcatuit din senzatii, emotii, sentimente ia forma prin contactul fizic cu corpul mamei. Prin aceasta comunicare corporala directa bebelusul invata sa aiba incredere in parintii sai, aceasta fiind fundatia increderii in sine si in lumea din jurul sau. Acest contact fizic este vital pentru formarea unui copil suficient de puternic pentru a face fata imprevizibilului vietii.
Atunci cand nevoile bebelusului se intalnesc cu raspunsul adecvat al mamei, el simte ca ocupa un spatiu in mintea mamei sale, precum si in corpul sau – in bratele sau la sanul sau. Asadar, bebelusul are nevoie pentru dezvoltarea sa armonioasa atat de un spatiu mental, numit reverie materna de W. Bion cat si de unul fizic.
Se pare ca adaptarea mamei la nevoile bebelusului sau depinde foarte mult de felul in care aceasta isi experimenteaza propriul spatiu corporal si mental si de atitudinea sa fata de sine. Acceptarea propriul copil este legata de acceptarea propriei persoane.
Bebelusii sunt intr-un mod particular sensibili la legatura dintre starile mentale si fizice ale parintilor sai. Ei simt starea emotionala a acestora prin miscari si prin tensiunea musculara. Vor simti astfel daca sunt luati in brate intr-o maniera ferma, nervoasa, iubitoare sau rejectiva. Preocuparile si temerile parintilor pot impiedica abilitatea lor de a simti bebelusul si de a intra in contact cu nevoile sale. Daca unui parinte in devenire i-a lipsit contactul primar (nu a fost tinut in brate, imbratisat, mangaiat), acesta se poate simti coplesit de sentimente de pierdere, suferinta, confuzie care vor afecta bondingul cu nou-nascutul. Studii recente au aratat ca bebelusii care au fost tinuti in brate o perioada mai indelungata de timp, la sase saptamani, plangeau cu mult mai putin comparativ cu cei carora li s-a acordat acest lucru doar atunci cand era strict necesar.
Separarea nou-nascutului de mama din motive medicale (pastrarea copilului in incubator, spre exemplu) si intreruperea contactului fizic au efecte care nu sunt vizibile neaparat imediat, dar care vor aparea pe parcursul dezvoltarii copilului: lipsa unui sentiment de siguranta si o neincredere bazala atat in sine, cat si in ceilalti.
Relatia cu mama, incarcata de mangaieri calde, priviri duioase si modulatiile vocii specifice cuvintelor de iubire adresate bebelusilor asigura acestora un inceput lipsit de probleme si resursele emotionale necesare pentru a face fata provocarilor vietii.

Elena Pop
Psiholog
www.feminis.ro